Inima Elenei a început să bată cu putere. Cu pași pe vârfuri, s-a apropiat de ușa camerei lui Mihai, care era întredeschisă. Prin spațiul îngust, a zărit o siluetă înclinată peste pătuțul copilului.
Era o femeie în vârstă, cu părul cărunt prins într-un coc dezordonat. Purta o cămașă de noapte albă, decolorată de timp, și se mișca cu grijă în jurul bebelușului. În mâinile ei tremurătoare ținea un biberon pe jumătate gol.
„Șșș, dragul meu,” șoptea femeia cu o voce blândă. „Bunica este aici. Nu plânge, îngerașule.”
Elena și-a pus mâna la gură să nu țipe. Femeia aceea arăta exact ca bunica ei, care murise cu trei ani înainte, chiar înainte să afle că Elena este însărcinată.
Femeia s-a întors ușor, ca și cum ar fi simțit privirea Elenei. Ochii ei blânzi au întâlnit ochii înlăcrimați ai tinerei mame. Nu părea surprinsă să fie văzută.
„Elena, dragă,” a spus cu aceeași voce caldă pe care Elena o ținea minte din copilărie. „Știu că ești obosită. Lasă-mă să te ajut cu micuțul.”
„Bunico… dar tu…” Elena a încercat să vorbească, dar cuvintele i se încurcau în gât.
Bunica i-a făcut semn să tacă și a continuat să-l hănească pe Mihai cu gesturi practiced. „Unii îngerazâ nu pleacă niciodată cu adevărat, Elena. Rămânem pentru a veghea asupra celor pe care îi iubim. Tu ai nevoie de odihnă pentru a fi o mamă bună.”
După ce a terminat de hrănit copilul și i-a schimbat scutecul, bunica s-a apropiat de Elena. „Acum du-te să dormi, dragă. Eu îl voi veghea pe Mihai până dimineața. Mâine vei fi mai puternică.”
Elena a simțit o căldură familiară cuprinzând-o, aceeași senzație pe care o avea când era mică și bunica o îmbrățișa după un coșmar.
Când s-a trezit a doua zi dimineață, Mihai dormea liniștit, dar pe noptiera sa găsise o fotografie veche a bunicii pe care nu o mai văzuse de ani de zile, și o notițâ scrisă cu mâna ei: „Dragostea unei bunici nu moare niciodată. Voi fi întotdeauna aici când ai nevoie de mine.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
