— Ce naiba faceți aici?! — a izbucnit Marinka, cu ochii aprinși de furie.
Vitali a sărit din pat, încercând să-și acopere rușinea cu un cearșaf. Lilia, palidă ca varul, rămase încremenită, trăgându-și repede tricoul peste cap.
— Marinka… nu e ce crezi tu… — bâigui Vitali.
— Ah, nu? Păi zi-mi tu ce cred eu! Că ați închiriat circ și repetați numere cu pisicuțe? Că asta aud eu la tine de o săptămână!

Iar Ionuț, soțul Lilei, făcu doi pași înainte și se uită la ea de parcă n-o văzuse niciodată:
— Lilia… te uiți în ochii mei și-mi spui că nu ești o mincinoasă și o trădătoare?

Lilia se foi jenată, încercând o voce blândă:
— Ionuț, eu… nu voiam să afli așa… a fost… o greșeală…
— A fost? — i-a tăiat-o el scurt. — De câte ori? Hai, dacă tot suntem aici și ne-am adunat toți, spune!

Vitali încerca să-și păstreze calmul, dar glasul lui tremura:
— Hai, gata, că nu e nevoie să facem spectacol! A fost… da, ne-am văzut de câteva ori. Dar poate ar trebui și voi să vă întrebați ce lipsește din relațiile voastre!

— Nu! — a zis Marinka tare, ridicând mâna. — Nu încerca să arunci vina pe mine. Când ceva nu merge, oamenii maturi vorbesc, nu se bagă în pat cu altcineva! Și oricum, dacă tot îți lipsea ceva, de ce te-ai căsătorit cu mine?

Vitali a tăcut. Era clar că nu avea răspuns.

Ionuț a făcut un pas în spate și a dat din cap:
— Eu zic așa: fiecare pleacă pe drumul lui. Lilia, te descurci singură de-acum. Și tu, Marinka… îmi pare sincer rău că ai aflat așa, dar ai fost tare.

Marinka se uita la el. Parcă i se luase un văl de pe ochi.
— Mulțumesc, Ionuț. Ai dreptate. Gata cu teatrul. Vitali, ia-ți hainele și du-te. Nu mai avem ce discuta.
— Marinka… te rog…
— Nu. Ai avut șansa ta. Mai multe, de fapt. Și le-ai pierdut. Ieși.

Vitali s-a îmbrăcat în grabă, roșu la față, și a ieșit din apartament fără să mai spună nimic. Lilia a încercat și ea să se strecoare afară, dar Marinka a oprit-o:
— Stai. Să-ți zic ceva. Data viitoare când pui ochii pe un bărbat însurat, gândește-te dacă merită să fii a doua opțiune.
— N-o să se mai întâmple, crede-mă…
— Nu mă interesează ce faci, sincer. Să nu te mai văd nici în blocul ăsta.

Când ușa s-a închis, Marinka a simțit cum i se înmoaie picioarele. A căzut pe canapea și a oftat adânc. Ionuț s-a apropiat, i-a pus o mână pe umăr.
— Vrei să rămân un pic? Să nu fii singură?
— Nu… dar mulțumesc. Cred că vreau să fiu singură, dar pe bune, îți mulțumesc că ai venit. A fost nevoie de curaj.

— Și tu ai avut. Ai fost puternică. Dacă ai nevoie vreodată să vorbești cu cineva… știi unde mă găsești.

El i-a lăsat o carte de vizită și a plecat.

Marinka a rămas privind în gol câteva minute. Apoi s-a ridicat, a tras așternuturile din dormitor și le-a aruncat în mașina de spălat.
— Să încep cu curățenia. Și în casă… și în viață, — și-a zis ea cu voce tare.

S-a uitat în oglindă. Ochii îi erau obosiți, dar parcă altfel. Parcă avea în ei o lumină nouă — a uneia care tocmai a ieșit dintr-o minciună și vede în sfârșit clar.

— Asta-i viața, Marinka, — și-a spus. — Mai bine singură decât cu un „motănel” mincinos.

Și a zâmbit pentru prima dată în seara aia.