Nadia a rămas câteva secunde tăcută. Întrebarea i se părea stranie, de parcă cineva o trezise brusc dintr-un somn lung.
– Nu, – a spus încet. – Sau… nu încă.
Oleg a zâmbit ușor, fără insistență.
– Ar trebui să vă gândiți. În brutăriile noastre vin mulți oameni. Avem și colțuri cu produse locale. Lucruri făcute de mână. Oamenii caută asta.
Ea a dat din cap, mai mult din politețe. Inima îi bătea tare. Nu pentru el. Pentru ea însăși.
Din capătul sălii, Denis o privea. Nu se apropia. Nu râdea. Paharul îi rămăsese nemișcat în mână. Pentru prima dată, părea mic.
Seara a trecut repede. Complimente discrete. Priviri curioase. Întrebări despre bijuterii. Nadia vorbea calm, fără grabă, ca și cum făcuse asta toată viața.
Când a ieșit din restaurant, aerul rece de pe malul Dâmboviței i-a limpezit gândurile. Denis a ajuns din urmă.
– De ce ai venit? – a întrebat, fără tonul sigur de altădată.
– Pentru că sunt soția ta, – a răspuns ea simplu. – Și pentru că am vrut.
A mers înainte, fără să se uite dacă o urmează.
Acasă, copiii dormeau. Nadia și-a dat jos rochia, a pus bijuteriile la loc în cutie. Le-a atins ușor, ca pe ceva viu.
A doua zi, a scos mărgelele, firele, cleștii. Masa din bucătărie s-a umplut de culori. Maria a privit fascinată.
– Mami, faci iar coliere?
– Da, puiule.
Într-o săptămână, a terminat trei seturi. Într-o lună, zece. Oleg a revenit cu un telefon. Apoi cu o comandă mică. Apoi cu una mai mare.
Banii nu erau mulți la început. Câteva sute de lei. Dar erau ai ei. Făcuți cu mâinile ei.
Denis observa schimbarea. Nu comenta. Odată, a spus doar:
– Ești… altfel.
Nadia a zâmbit. Nu pentru el. Pentru ea.
După un an, bijuteriile ei se vindeau în trei brutării din București și într-un magazin de lângă Brașov. Avea un nume simplu, românesc, cusut pe etichetă.
Într-o seară, stând la masă cu copiii, Nadia a înțeles ceva clar.
Nu toți oamenii se pierd dintr-odată. Unii se pierd puțin câte puțin. Iar când se regăsesc, nu mai cer voie nimănui.
Și pentru prima dată după mulți ani, nu-i mai era rușine de ea.
