Ultima dată când am purtat un costum a fost la banchetul de absolvire, iar acum aveam din nou un motiv să mă îmbrac elegant: mă căsătoream. Era ciudat să mă privesc așa. Venise deja momentul să plecăm la Starea Civilă, iar mama începuse să mă grăbească. Eram puțin emoționat. Atunci a intrat tata și mi-a spus că toți invitații sosiseră deja.

Logodnica mea, Valentina, nu era din orașul nostru, iar din partea ei nu urma să fie nimeni. Stabiliserăm că ea va veni direct la Starea Civilă.

Eu și invitații mei am ajuns primii. Am așteptat puțin, dar mireasa tot nu apărea. Trecuse deja rândul nostru, iar Valentina nu răspundea nici la telefon – apoi l-a închis complet. Ce putea să se fi întâmplat? Chiar și invitații începuseră să se îngrijoreze. Era o situație ciudată.

Am ieșit pe scările de la intrarea în Starea Civilă, gândindu-mă că așa o voi zări mai ușor. Și atunci am văzut o altă mireasă stând acolo, privind în zare și plângând amar. Mi s-a făcut milă de ea și am întrebat ce s-a întâmplat. Fata se numea Alexandra și trecea prin aceeași situație ca și mine – logodnicul ei dispăruse. Atunci mi-am dat seama că, poate, situația mea nu era chiar atât de rea și am încercat să o consolez. Am început să vorbim, să ne cunoaștem… iar jumătățile noastre tot nu apăreau.

Și apoi am spus o frază care avea să ne schimbe viețile:

– Hai să ne căsătorim noi doi, măcar să salvăm fața în fața invitaților. Oricum nimeni nu a văzut-o pe logodnica mea.

Alexandra mi-a răspuns:

– Hai, ce mai contează? Oricum nimeni nu l-a văzut nici pe al meu.

Și atunci am început să cred în destin, mai ales când am aflat că aveam chiar și același restaurant rezervat pentru petrecere. A trebuit să le explicăm totul părinților, căci doar ei știau că Alexandra nu era mireasa mea. A fost amuzant să-i vedem cum fac cunoștință între ei.

Mă temeam ce va urma între mine și noua mea soție. Poate era prima și ultima zi din viața noastră de cuplu… sau poate nu. Dar totul a decurs perfect, nunta a fost veselă și plină de energie, am avut parte de multe emoții frumoase. Și la Alexandra, invitații erau doar din partea ei – și logodnicul ei fusese tot din alt oraș. Doar datorită faptului că ai noștri nu au apărut la propria nuntă, ne-am întâlnit noi doi.

Acum suntem căsătoriți de cinci ani, avem două fetițe și un câine.

Părinții noștri s-au împrietenit atât de bine, încât își petrec tot timpul liber împreună – pleacă în excursii, ies în natură și nu uită niciodată cum ne-am cunoscut. Râdem mereu cu toții de povestea noastră. Părinții Alexandrei au o casă mare în afara orașului, cu foișor, râu și pădure în apropiere – locul nostru preferat de relaxare în familie.

Când fetițele noastre au început școala, la ceremonia de 1 septembrie am revăzut-o pe fosta mea logodnică, Valentina. Își ducea și ea fiul în clasa întâi. A început să-mi ceară iertare pentru că nu a venit atunci la nuntă, spunând că în ajun se întorsese fostul ei iubit, o tulburase, i-a făcut un copil… și apoi a părăsit-o. M-a întrebat dacă încă mai sunt supărat pe ea. Iar eu i-am răspuns sincer:

– Îți mulțumesc pentru ceea ce ai făcut atunci.

Valentina s-a uitat la mine cu uimire, fără să înțeleagă despre ce vorbesc.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.