Un zgomot de motor a rupt liniștea serii, iar Elena s-a ridicat speriată de la masă.

Nu primea aproape niciodată vizitatori, cu atât mai puțin după lăsarea întunericului.

Farurile unei dube negre au luminat pentru câteva secunde gardul vechi al casei, apoi motorul s-a oprit.

Elena a rămas nemișcată în prag, cu cana de ceai încă în mână.

Advertisements

Din mașină a coborât un bărbat elegant, ținând o umbrelă mare deasupra capului. În urma lui au apărut patru tinere îmbrăcate frumos, care priveau spre casă cu ochii plini de lacrimi.

Femeia a clipit nedumerită.

Nu le recunoștea.

Până când una dintre ele a făcut un pas înainte și a strigat:

— Mamă Elena!

Cana i-a scăpat din mână și s-a spart de podea.

În aceeași clipă, fata a alergat spre ea și a cuprins-o într-o îmbrățișare puternică.

Atunci Elena a înțeles.

Erau ele.

Copilele pe care le crescuse când nimeni altcineva nu le voise.

Doar că acum nu mai erau fetițele slabe și speriate de altădată.

Erau femei.

Oana plângea lipită de umărul ei, iar celelalte — Larisa, Maria și Andreea — s-au apropiat imediat și au îmbrățișat-o toate odată.

Pentru câteva momente nu s-a auzit nimic în afară de ploaia care lovea acoperișul și suspinele lor.

Elena le privea fără să poată vorbi.

— Cum… cum m-ați găsit? a întrebat printre lacrimi.

Larisa a zâmbit.

— Ți-am promis când eram mici că ne întoarcem după tine.

Elena a râs slab printre suspine.

— Erați doar niște copii…

Atunci bărbatul elegant s-a apropiat și a întins mâna politicos.

— Doamnă Elena, eu sunt avocatul lor. Fetele dumneavoastră au vrut ca totul să fie pregătit perfect înainte să vină aici.

Elena încă nu înțelegea.

Maria a scos un plic alb și i l-a pus în palmă.

— Acum e rândul nostru să avem grijă de tine.

În interior se aflau acte și o cheie nouă, strălucitoare.

Femeia le privea fără să priceapă.

— Ce este asta?

Andreea a zâmbit printre lacrimi.

— Casa ta.

Elena a ridicat brusc privirea.

— Nu… nu trebuia…

Oana i-a strâns mâna.

— Ba da. Ani întregi ai împărțit cu noi tot ce aveai, chiar și atunci când nu-ți ajungea nici pentru tine.

Avocatul a deschis mapa și a spus calm:

— Fiecare dintre ele a contribuit. Au cumpărat o casă aproape de oraș. Cu grădină, verandă și o bucătărie mare, exact cum ai visat mereu.

Elena nu și-a mai putut stăpâni lacrimile.

Și-a dus mâinile la față și a început să plângă în hohote.

În mintea ei reveneau toate nopțile în care împărțea o singură pâine în cinci bucăți, toate iernile în care cosea haine vechi ca să le țină de cald și toate serile în care adormea flămândă doar ca ele să aibă ce mânca.

— Eu n-am făcut nimic special… a șoptit.

Larisa a clătinat din cap.

— Ba ai făcut. Ne-ai dat o familie când lumea ne abandonase.

Ploaia se oprise încet, iar în curte rămăsese doar mirosul de pământ ud și glasurile lor amestecate cu râsete și lacrimi.

În dimineața următoare, Elena stătea pe prispa casei cu cheia strânsă în palmă.

Privea duba îndepărtându-se și simțea pentru prima dată după mulți ani că nu mai este singură.

Atunci a înțeles că iubirea adevărată nu se pierde niciodată.

Crește în tăcere în sufletele oamenilor și, într-o zi, se întoarce acasă sub forma celei mai frumoase răsplăți.