— Sandu, îți amintești că vine fratele tău cu nevastă-sa în weekendul ăsta? — mi-a amintit Maria, soția mea, stând la aragaz cu oala în mână.

— Îmi amintesc. Bineînțeles că îmi amintesc, — am mormăit eu, deși uitasem cu totul. Pur și simplu mă obișnuisem prea bine fără să-mi aud de Ovidiu.

În fiecare vară, fratele meu venea cu soția la casa noastră de lângă Hîncești, sub pretextul că „se odihnesc” — numai că noi, eu și Maria, rămâneam epuizați pentru tot restul săptămânii. Aducea cu el… nu atât pe nevastă, cât senzația că ești la propria ta zi de naștere, unde tot tu trebuie să gătești și să distrezi oaspeții.

Au ajuns cu trei ore mai devreme decât am stabilit. Deja la poartă s-a auzit glasul lui:

— Uf, ce arșiță, Sandule! Conacul tău e super! Hai să-mi atârn ciorapii aici, să se aerisească.

Și-a dat jos ciorapii și i-a întins pe spătarul scaunului din grădină. Maria a deschis ochii mari. Eu am oftat.

— E gata masa? — a întrebat el pe nerăsuflate.

— Abia am luat micul dejun, — am răspuns eu.

— Păi nu-i bai, noi cu Măriuța am adus bunătăți! Uite — ecleruri, expiră mâine, dar am prins reducere! Și un pepene galben la jumate de preț! Pune ceaiul!

Până să mă spăl pe mâini, el deja mânca pepenele, pufnind. Zeama îi curgea pe bărbie, și o ștergea cu mâna. Maria rămăsese ca trăsnită.

— Bun, noi mergem în camera noastră să ne odihnim, ca anul trecut, da? — și fără să aștepte răspuns, s-a îndreptat spre dormitor. Spre dormitorul nostru. Cel al stăpânilor.

M-am uitat la Maria.

— Dar tu ziceai că are probleme la spate, iar noi avem saltea bună… — a șoptit ea.

— Sandu, hai să mai răbdăm, doar două zile… — a adăugat, văzându-mi fața.

Atunci mi-am dat seama: vor fi cele mai lungi două zile din viața mea.

Seara au sosit fiica noastră, Ana, cu soțul ei, Victor, și copiii. Băieții, Radu și Călin, se zbenguiau prin casă arătându-ne ghiozdanele pline de jucării și provizii pentru tren — dimineața urmau să plece în tabără.

Masa s-a lungit până seara: Victor se tot juca cu mașina, Ovidiu și Măriuca dormeau, iar noi așteptam. La un momentdat, totul părea normal: grătarul, râsetele, copiii. Până când s-a întâmplat.

— Anuț, ai văzut cheile de la mașină? Le-am lăsat pe masă… — a spus Victor îngrijorat, scotocind prin buzunare. — Fără ele nu plecăm, iar trenul e peste două ceasuri.

A început panica. Am răscolit casa, am dat și frigiderul la o parte. Copiii erau pe punctul de a plânge. Un singur om rămăsese calm: Ovidiu, care-și termina mititeii.

— La voi mereu e așa de distractiv? — a chicotit el. — Noroc că noi cu Măriuca n-avem nepoți, altfel am înnebuni!

Maria și-a mușcat buza, iar Ana s-a apropiat de mine și a șoptit:

— Tata, pot să apăs pe telecomandă? Dacă cheile sunt prin preajmă, alarmă o să sune.

Victor a ieșit la mașină, iar noi am pândit în casă. Și iată — un sunet. Un țipăt subțire. De pe canapea. Nu — de pe fotoliu. Nu — din geanta lui Ovidiu.

— Nene Ovidiu, asta e geanta ta? — l-a întrebat Ana.

— A mea, desigur. Și ce?

— Sunetul vine de aici… Pot să mă uit?

— Păi, fetițo, cum să fi ajuns acolo? — a râs el.

Ana n-a mai rezistat — a deschis fermoarul și a scos cheile. Ale noastre. Cu telecomanda.

— Victor! Le-am găsit! Repede, la mașină!

Au ieșit în vârful picioarelor. M-am întors către fratele meu:

— Cum au ajuns cheile în geanta ta?

— Păi, Sandule, habar n-am… Poate Măriuca s-a încurcat, a crezut că-s ale mele, — și s-a uitat la soție.

— Așa a fost! Le-am văzut, am zis că s-or fi pierdut și le-am pus la ale tale. Dar e motiv de scandal?

După plecarea lor, am stat cu Maria pe verandă.

— Ai văzut cum au plecat? Nici măcar nu s-au despărțit cum se cade…

— Sandu… Dar e fratele tău. Mereu a fost așa. Îți mai aduci aminte cum te apăra el de tata când erați mici?

Am oftat. Îmi aminteam. Dar acum era un bărbat în toată firea, care mânca brânza altuia, dormea în patul altuia și ascundea cheile mașinii altuia.

Dimineața, s-a trezit devreme, ca de obicei.

— Noi cu Măriuca am luat deja micul dejun! Am terminat șunca și brânza din frigider. Ce bine vă e la voi, ca la sanatoriu! Păcat că plecăm…

Când poarta s-a închis în spatele mașinii lor, Maria s-a așezat pe trepte și a spus:

— Oaspeților, Sandu, le dai bun venit de două ori. Prima dată — când vin. A doua — când pleacă.

Am încuviințat. Și pentru prima oară în două zile — am zâmbit.