Atitudinea ei, fermă și rar întâlnită în peisajul actual, a alimentat dezbateri aprinse despre ce înseamnă, de fapt, limite sănătoase în era ecranelor.
Deși discretă în mod obișnuit, Mirabela a vorbit despre câteva hotărâri luate acasă, conturate încă din perioada în care ea și Nicușor Dan erau studenți. Cei doi au construit între timp o familie cu doi copii, Aheea și Antim, iar principiile stabilite pentru primii ani de viață ai celor mici au fost neobișnuit de stricte.
Fără ecrane în primii ani de viață
Primul pas a fost renunțarea totală la televizor în perioada timpurie a copiilor. În clipa în care a apărut primul copil, aparatul a fost „împachetat” și scos din uz, pentru a elimina tentația de a-l folosi ca fundal sonor sau „dădacă” digitală.
„împachetat”
Interdicția nu s-a oprit aici: nu au existat nici desene animate, nici telefon sau alte ecrane până în jurul vârstei de 3–4 ani. Ulterior, accesul a rămas rarisim și doar în prezența adulților. Mirabela își sprijină poziția pe studii care asociază expunerea timpurie la ecrane cu posibile efecte asupra dezvoltării emoționale și cognitive. Într-o lume în care mulți copii interacționează cu tehnologia încă din primele luni, asemenea măsuri par pentru unii drastice, pentru alții, necesare.
Telefonul, abia după 14 ani
Regula ce a stârnit cele mai multe reacții este însă alta: telefonul mobil rămâne interzis până la 14 ani. Mirabela afirmă că nu cedează nici în fața presiunii de grup din școală sau din anturaj. Ideea centrală este că un părinte nu ar trebui să-și calibreze deciziile după „norma” grupului, dacă aceasta intră în dezacord cu ceea ce consideră benefic pentru copil.
„toți ceilalți o fac”
Mesajul ei contestă logica validării prin majoritate: faptul că alți copii primesc un dispozitiv nu devine automat un argument suficient pentru a uniformiza regulile din fiecare casă.
Discuția a căpătat și un ecou extern: Mirabela a abordat subiectul inclusiv cu Brigitte Macron, în cadrul unui eveniment la Casa Albă. Din relatarea sa, și în Franța persistă preocupări legate de expunerea copiilor la tehnologie, iar unele orientări sunt susținute de specialiști. Chiar și așa, Mirabela subliniază că fiecare societate își ajustează propriile politici și cutume, în funcție de context.
În esență, tehnologia nu e văzută ca „inamicul”, dar nici ca un spațiu fără reguli. Părinții informați și consecvenți, spune ea, pot stabili limite clare și pot transforma contactul cu mediul digital într-o experiență ghidată, nu una haotică. Pentru unii adulți, asta înseamnă disciplină și coerență; pentru alții, pare o țintă greu de atins într-un mediu în care telefonul e instrument de comunicare, siguranță și socializare.
Reacțiile rămân împărțite: unii consideră abordarea prea dură, alții o văd drept exemplu practic de responsabilitate parentală. În paralel, conversațiile despre câte minute de ecran sunt potrivite, când apar primele dispozitive și cum se supraveghează conținutul continuă să circule între părinți, educatori și specialiști, alimentate de experiențe diverse și așteptări la fel de diferite.
