Leonard își puse șervețelul în poală și se uită în jur. La masă nu era nici un pic de fast și splendoare. Farfurii simple, pahare groase, mâncare aranjată în grabă. Șoferul mai în vârstă i-a zâmbit scurt, din respect. Dădaca își verifică în grabă telefonul. Nimeni nu l-a judecat. Nimeni nu l-a cunoscut. Și cel mai important, se simțea mai bine acolo decât printre cei bogați.

Din față venea muzică. Râsete puternice. Discursuri pline de laude.

Leonard mânca încet, mintea lui rătăcind undeva departe. Și-a amintit de nopțile reci petrecute în barăci, de misiunile grele, de oamenii pe care i-a salvat. Și-a amintit că îi trimitea bani mamei sale în fiecare lună, fără să spună nimănui. Nu era „nimic”, așa cum obișnuia să spună tatăl său. Banii au ajuns exact cum trebuia.

Deodată muzica s-a oprit.

Se auzi un sunet ca un val în hol. Capetele se întoarseră spre intrare. Ușile mari se deschiseră larg.

În prag a apărut un bărbat într-un costum închis la culoare, însoțit de doi bodyguarzi. Nu avea nevoie de nicio prezentare. Toată lumea l-a recunoscut. A fost prim-ministrul României.

În cameră era liniște.

Arnulf Mondragón aproape că scăpa paharul. Senatorii s-au ridicat. Oameni importanți și-au îndreptat nervoși jachetele.

Premierul nu s-a oprit la masa de nuntă.

Nu s-a oprit la masa de cap.

S-a dus direct în fundul camerei.

Pașii lui răsunară clar și puternic pe podeaua de marmură. Trecu pe lângă mesele luxoase fără să se uite în stânga sau în dreapta.

Arnulf simți că îi tăia răsuflarea.

Premierul s-a oprit în fața ultimei mese.

“Leonard Popescu?” – spuse el cu o voce fermă.

Leonard se ridică imediat.

— Da, domnule prim-ministru.

Bărbatul și-a întins mâna cu respect.

— Este o onoare să te revăd. Dacă nu ai fi tu și echipa pe care ai condus-o, nu aș fi aici astăzi. Ai salvat o viață. Ai salvat onoarea țării.

În cameră era liniște.

Prim-ministrul s-a adresat invitaților.

— Vreau să știți cu toții că acest om este unul dintre cei mai buni ofițeri pe care i-a avut vreodată România. Discret, corect, curajos. A refuzat să accepte funcții, a refuzat banii. A ales serviciul în loc să se îmbogăţească.

Arnulf simți că genunchii îi slăbesc.

– Domnule Popescu – a continuat premierul – țara vă datorează mult. Și eu personal vă mulțumesc.

Leonard și-a plecat capul.

— Mi-am făcut doar datoria.

Premierul a strâns din nou mâna lui Leonardo și a plecat, lăsând o tăcere grea în urma lui.

Pentru câteva secunde nimeni nu a spus nimic.

Apoi au început șoaptele.

Expresii faciale.

Arnulf se apropie, palid.

„Leonard… eu…” se bâlbâi el.

Leonard se uită calm la el.

— E în regulă, tată. Ai ales ceea ce ai crezut că este important.

S-a întors către fratele său, care îl privea cu lacrimi în ochi, și l-a îmbrățișat.

„Casa de piatră”.

Apoi a plecat așa cum a venit. Cu pași tăcuți.

În acea seară, în Marele Salon, nu bogăția a strălucit cel mai tare.

Tratează demnitatea.