Capacul s-a ridicat cu un scrâșnet greu, iar lumina lanternei a tăiat întunericul puțului. La început n-au văzut nimic. Doar pereții umezi, niște țevi ruginite și apă adunată pe fund. Miron a coborât fasciculul mai jos și atunci a încremenit.

Într-un colț, lipit de perete, stătea un câine mic, aproape numai piele și os. Era murdar, plin de noroi și tremura atât de tare încât abia se ținea pe picioare. Lângă el, strânsă ca un ghem, se afla o altă cioară, cu o aripă rănită.

— Doamne sfinte… a șoptit cineva.

Pasărea de pe capac a croncănit scurt și a sărit pe marginea canalului. Câinele a ridicat încet capul și a scos un scâncet slab. Toți au înțeles atunci de unde veneau zgârieturile auzite de Miron în seara precedentă.

Se pare că animalul căzuse acolo cu mai multe zile înainte. Nimeni nu știa exact cum. Poate alunecase printr-o gură de canal rămasă deschisă pe strada din spate și ajunsese prin conducta veche până acolo. Cioara rănită nu mai putea zbura și rămăsese prinsă lângă el.

Dar cea de sus, cea care venise trei zile la rând, era perechea ei.

Vecinii au rămas tăcuți. Nimeni nu se mai gândea la glume. Pasărea adusese mâncare nu pentru ea, ci pentru cele două vietăți captive. Încercase să împingă bucățile prin crăpătură și să cheme oamenii atunci când singură nu mai putea face nimic.

Miron a coborât primul. L-au ținut de brațe și i-au dat o frânghie. Câinele nici măcar nu a încercat să fugă. S-a lăsat luat în brațe, slab și epuizat. După el au ridicat și cioara rănită, care bătea din aripa sănătoasă speriată.

În clipa aceea, cioara de pe margine a început să croncănească tare, atât de tare încât copiii s-au speriat. Dar nu părea un strigăt de frică. Mai degrabă unul de bucurie.

Bătrâna Valentina a adus apă. Altcineva a venit cu o pătură. Veterinarul din sat a fost chemat imediat. Câinele avea câteva răni, dar putea fi salvat. Și aripa ciorii se putea vindeca.

În zilele următoare, toată curtea vorbea doar despre întâmplarea aceea. Unii spuneau că păsările sunt mai deștepte decât cred oamenii. Alții ziceau că a fost o minune. Miron doar dădea din cap și repeta:

— Dacă nu ascultam cioara, amândoi mureau acolo.

Câinele a rămas la el și a primit numele Noroc. Iar cele două ciori au început să apară zilnic în curte. Cea rănită și-a revenit încet, iar într-o dimineață amândouă au zburat până pe acoperișul fostei spălătorii.

Au stat acolo câteva minute, privind în jos spre oamenii adunați în curte. Apoi au croncănit de două ori și au dispărut peste copaci.

Mult timp după aceea, nimeni n-a mai trecut nepăsător pe lângă vechiul capac de canal. Iar Miron Danilovici, de fiecare dată când auzea o cioară prin apropiere, ridica instinctiv privirea.

Pentru că în acele trei zile a înțeles un lucru simplu: uneori, animalele cer ajutor mai clar decât oamenii. Trebuie doar să existe cineva dispus să le asculte.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.