Cei care, liceeni, studenţi sau proaspăt absolvenţi fiind, au fost aduşi în lumina reflectoarelor la mijlocul anilor 80 de regizorul Nicolae Corjos –

respectiv Oana Sârbu, Teodora Mareş, Ştefan Bănică, Mihai Constantin, Tudor Petruţ, Adrian Păduraru – i-au transmis recunoştinţa lor la aniversarea de 85 de ani.

Nicolae Corjos s-a născut la Hotin (România, astăzi în Ucraina), pe 22 mai 1935 şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956.

De-a lungul bogatei sale activităţi artistice, polarizate de lumea filmului, a înfiinţat studioul de cinematografie al Conservatorului în anul 1966, activând ca profesor de artă cinematografică până în 1972.

Timp de peste un deceniu, începând din 1981, a fost regizor de film documentar la Studioul „Alexandru Sahia”, perioadă în care a realizat 50 de filme documentare, printre care Mănăstirea Văcăreşti (1989), Sergiu Celibidache (1991), Concursul Internaţional „George Enescu” (1992) etc. şi a fost membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului între 1995 şi 2001. Nicolae Corjos a devenit doctor în muzică în 2000 cu teza „Arta muzicii – componentă şi aureolă a audiovizualului” şi a fost profesor universitar la Universitatea „Hyperion” din 1990 până în 2009.

Nicolae Corjos a fost membru al Uniunii Cineaştilor din România (UCIN).

Activitatea în cinematografie a început-o ca regizor secund al filmelor “Dacii” (1967), “Ciprian Porumbescu” (1973), “Nemuritorii” (1974), “Toate pînzele sus” (serial TV, 1977), “Contele Ory” (1978, în colaborare cu Jacques Trehouta).

Filmografia lui Nicolae Corjos cuprinde lung metrajele “Ora zero” (1979), “Alo, aterizează străbunica!…” (1981), “Pădurea nebună” (1982), “Declaraţie de dragoste” (1985), “Liceenii” (1986), “Extemporal la dirigenţie” (1988), “Un studio în căutarea unei vedete” (1988), “Liceenii Rock’n’Roll” (1991).

Filmele “Declaraţie de dragoste” şi “Liceenii” au devenit un fenomen cinematografic al anilor ’80 şi s-au bucurat de o popularitate extraordinară în deceniile ce au urmat. Televiziunile din România au difuzat aceste filme de zeci de ori, generaţii de cinefili revăzându-le cu plăcere în perioade succesive, ca pe un document artistic al emoţiilor şi relaţiilor sociale specifice vârstei adolescenţei, aşa cum arătau ele în anii ’80, în România, şi aşa cum au rămas şi vor rămâne ele în profunzime în continuare, indiferent de probele la care sunt ele supuse de istoria recentă.