Uimirea de pe fața babei Tamara se transformase treptat într-un amestec de sentimente: neîncredere, speranță dureroasă, teamă. Iar bărbatul care stătea la poartă nu se mișca deloc, doar trase aer adânc în piept și spuse cu grijă, aproape în șoaptă:

— Tamara? Tu… ești tu?

— Vasile?.. — vocea i-a tremurat trădătoare. — Tu… ești viu?..

Se ținea de balustradă, ca să nu cadă. Cu mult timp în urmă, mai bine de patruzeci de ani, Vasilele ei plecase la muncă… și dispăruse. La început mai veneau scrisori, apoi un singur apel — și gata, tăcere. L-au căutat, l-au dat dispărut, și-n sat demult îl credeau mort. Dar ea… ea l-a așteptat. Mult timp. Așteptat, până când a învățat să trăiască fără speranță.

Și-acum uite-l, stă în fața ei. Cărunt, ușor cocoșat, dar cu același zâmbet în ochi, cu aceeași aluniță lângă sprânceană. Ținea în mână o trusă veche de scule.

— Cum… cum de… — vocea iar i-a cedat. — De ce n-ai venit înapoi?

Vasile oftă și-și coborî privirea.

— Am avut un accident. Mi-am pierdut memoria. Abia acum un an au început să-mi revină amintirile… puțin câte puțin. Și primul chip care mi-a apărut în minte a fost al tău. Am găsit într-un dosar vechi o adresă… a ta. Și m-am angajat la firma aia… „Bărbat la oră”, că m-am gândit că poate văd pe cineva cunoscut… Și uite-mă…

— Doamne… — Tamara s-a așezat direct pe banca de lângă pridvor, așa cum era, fără să-și scoată baticul. — Eu credeam că ești de mult sub pământ… Atâția ani… Și eu chiar ți-am scos pensie, îți dai seama?

Amândoi au râs — un pic printre lacrimi, un pic prin durere. Și apoi a urmat tăcerea, dar nu una apăsătoare, ci din aia care parcă te îmbrățișează și-ți șoptește: „O să fie bine”.

— Și… — întrebă Vasile cu grijă — să mă uit totuși la acoperiș?

Tamara a râs din nou.

— Păi uită-te, cum să nu. Iar eu pun de-un ceai. Mai am din ăla care-ți plăcea, cu mentă.

De atunci, totul s-a schimbat în casa babei Tamara. Acoperișul nu mai curgea, gardul stătea drept ca un soldat, iar la ferestre apăruseră iar flori. Dar cel mai important — în ochii ei se aprinsese din nou o scânteie. Pentru că în fiecare dimineață, ca pe vremuri, făcea cafea pentru doi, iar Vasile repara tot ce-i ieșea în cale — de parcă voia să recupereze anii pierduți.

Vecinele, firește, au tot bârfit o vreme. Catrina o tot dădea înainte că „ea i-a adus noroc babei Tamara, că doar ea a găsit numărul firmei”. Iar prin sat se făcea deja glumă: „Vrei noroc? Sună la ‘Bărbat la oră’!”

Și doar baba Tamara, seara, când stătea pe bancă cu Vasile și se uita la stele, mai șoptea din când în când:

— Bine că te-ai întors… chiar și după atâta timp. Că dragostea… n-are ceas.