— N-am mai putut! — izbucni Irina, trântindu-și geanta pe canapea. — Vreau la mare! Să mă tolănesc la soare ca o focă, să beau cocktailuri cu paiuri colorate și să nu mă mai gândesc la muncă! Să dansez până dimineața în club, să uit de tot!

Andrei zâmbi. Era obișnuit cu micile crize ale Irinei. Avea un fel al ei de a dramatiza și a face totul să pară sfârșitul lumii, dar tocmai asta îi plăcea. Irina era directă, ironică, uneori pișcătoare, dar mereu autentică. Cu ea nu trebuia să te prefaci, nu trebuia să cauți cuvintele potrivite. Pur și simplu erai.

Se cunoșteau de câteva luni, dar Andrei simțea că viața lui devenise mai ușoară de când intrase ea în peisaj. Nu existau momente stânjenitoare, nicio mască, doar o stare firească de bine, cum rar găsești. Iar în sinea lui, știa: Irina era genul de om pe care nu-l întâlnești de două ori.

— Ce s-a întâmplat la birou? — întrebă el, apropiindu-se.

— M-am săturat! «Irina, fă aia, Irina, rezolvă cealaltă!» Parcă nu mai există alte nume în firmă! Azi era cât pe ce să-l trimit pe director în plimbare pe bune! Dacă nu mă abțineam…

— Atunci clar ai nevoie de o pauză — râse Andrei. — Hai să plecăm undeva, chiar dacă nu la mare.

— Unde? La cât chef de vacanță are firma asta, de-abia îmi aprobă o zi liberă. Ce rost are să pleci doar pentru o zi?

— Hai la bunica, la sat! Aer curat, liniște, plăcinte aburinde. Și poate te și bronzezi de la soarele de acolo, cine știe.

Irina ridică sprânceana.

— La sat? Serios? Eu n-am fost niciodată la țară.

— Cum adică niciodată?

— Așa, simplu. Toți ai mei sunt de oraș. N-am văzut în viața mea vacă adevărată. Doar pe cutia de lapte.

Andrei râse.

— Atunci e musai să mergem! Nu-ți imaginezi cât e de frumos. Râu limpede, cuptor cu lemne, cer plin de stele, iar noaptea… foc de tabără.

— Ah, Andrei… tu nu înțelegi. Mă sperie puțin ideea să cuceresc bunicile pe acolo.

— Stai liniștită. Bunica mea e comoară curată. Nici n-ai timp să te temi, că te și încarcă cu plăcinte și ceai de mentă. În plus, cu zâmbetul tău, ai câștigat deja.

— Dacă plăcintele sunt moneda de schimb… bine. Merg. Dar am o condiție: dacă nu-mi place, îmi cumperi o garderobă nouă. Că după bunătățile bunicii, sigur nu mă mai încap blugii ăștia.

El râdea în timp ce Irina se întreba în gând dacă face o prostie sau cea mai inspirată alegere.

Drumul nu fu tocmai ușor. Pe ultimii kilometri, mașina zgâlțâia pe drumul neasfaltat, iar Irina privea încruntată pe fereastră, așteptând să vadă hambare dărăpănate, grămezi de bălegar și gâște însetate de scandal.

Dar ce găsi acolo o lăsă fără cuvinte. Satul era mare, cochet, cu străzi asfaltate, magazine mici și curți îngrijite. În loc de vaci pe drum, copii desculți jucându-se, femei cu coafuri perfecte, bărbați la poartă, povestind calm.

Bunica lui Andrei îi întâmpină ca pe niște rude întoarse din străinătate. O strânse pe Irina în brațe cu o căldură pe care nu o mai simțise de mult. Masa era plină de bunătăți: borș cu leuștean, sarmale fierbinți, brânză proaspătă, plăcinte, compot de vișine.

Irina privea uluită. Unde era bătrâna ursuză și lumea ponosită de la țară? Totul era viu, cald, primitor.

După masă, Andrei o luă de mână și o duse la râu. Acolo, copii alergau în apă, bărbații făceau grătar, iar femeile întindeau pături. Aerul mirosea a fum și iarbă cosită, râsetele pluteau peste apă.

Seara, obosită, Irina adormi imediat. Iar dimineața, razele blânde ale soarelui o treziră. Perdelele subțiri lăsau lumina să intre în valuri rozalii. Se ridică încet, trase pe ea o bluză și ieși afară.

Peisajul o lăsă fără suflare. Cerul se colora în nuanțe de roz și portocaliu, soarele abia urca pe cer, iar în depărtare, vacile mugiră molcom. Aerul mirosea a rouă, flori sălbatice și mentă. În jur, o pace cum nu mai simțise. Și-a scos papucii și a pășit pe iarba udă. Un fior plăcut i-a trecut prin tot corpul.

— Te-am pierdut — auzi vocea lui Andrei în spate.

— M-am trezit… am ieșit afară. E atât de liniște… atât de curat în suflet. N-am mai simțit așa ceva.

— Ți-a plăcut?

— Mult. Mai venim?

— De câte ori vrei.

Irina îl îmbrățișă strâns. În acel moment, știa. Nu mai voia mare, cluburi și cocktailuri. Liniștea, bucuria simplă, oamenii adevărați — pe toate le găsise aici. Și se va întoarce mereu. Acolo unde înveți, cu adevărat, să respiri.

Uneori, cele mai frumoase momente nu sunt cele pe care le plănuim, ci cele pe care le descoperim întâmplător.