Durerea l-a lovit pe Pavel ca un trăsnet. Nu era o simplă arsură. Era foc curat. Ochii i s-au umezit, respira sacadat, iar mâna îi tremura pe masă.

— Ce-ai pus în ele?! — a reușit să bolborosească, cu voce stinsă.

Elena nu s-a ridicat imediat. L-a privit calm, fără grabă, cu aceeași liniște pe care o învățase în anul acela greu. S-a ridicat încet, a turnat un pahar cu apă rece și l-a pus în fața lui.

— Ia, bea, — a spus simplu. — Te ajută.

Pavel a băut cu nesaț, dar arsurile nu dispăreau. Plăcinta nu era stricată. Era făcută exact ca altădată. Doar că înăuntru, printre carne și ceapă, Elena pusese ardei iute, muștar de casă și un strop de hrean.

— Tu știai foarte bine că mie îmi place picant, — a continuat ea, liniștită. — Doar că înainte, când eram împreună, nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place mie.

Cuvintele au lovit mai tare decât plăcinta. Pavel a tăcut. Bucătăria mică, dintr-un apartament de bloc din Ploiești, părea brusc prea strâmtă pentru orgoliul lui.

— M-am întors, Elena… am greșit, — a încercat el. — A fost doar o rătăcire.

Elena a zâmbit, dar nu era zâmbetul acela îndrăgostit de altădată. Era un zâmbet matur, dureros de clar.

— Știi ce-am învățat eu în anul ăsta? — a spus ea. — Că oamenii nu sunt plăcinte. Nu îi lași pe raft, nu pleci, apoi te întorci când ți-e foame.

S-a dus la dulap, a scos o pungă cu făină și a pus-o pe masă.

— Vezi asta? Am frământat singură. Am plâns deasupra aluatului. Am muncit dublu, am pus bani deoparte, leu cu leu. Am plătit rate, facturi, am dus gunoiul, am reparat robinete. Singură.

Pavel se uita la ea și parcă o vedea pentru prima dată. Nu mai era femeia care îl aștepta cu masa pusă și sufletul deschis.

— Plăcintele astea nu sunt răzbunare, — a continuat ea. — Sunt adevărul. Dulci la început, apoi ustură. Exact cum a fost iubirea noastră.

El a încercat să se ridice, dar s-a așezat la loc. Îl durea obrazul, îl durea mândria, îl durea ceva mai adânc.

— Și acum? — a întrebat încet.

Elena a deschis ușa de la intrare. Pe hol era lumină. Aer curat. Libertate.

— Acum pleci, Pavel. Și nu te mai întorci.

Și-a scos șorțul, l-a pus pe spătarul scaunului și a rămas dreaptă, sigură.

Pavel a plecat fără să mai spună nimic.

Elena s-a întors în bucătărie, a scos plăcintele rămase din cuptor și a mușcat dintr-una. Era bună. Exact cum trebuia.

Pentru prima dată după mult timp, nu pentru el.Pentru ea.