Partea 2-a, continuarea poveștii. Radu s-a întors brusc.

La câțiva metri de el, sub o umbrelă neagră, stătea o femeie în vârstă. Părul alb îi ieșea de sub o basma, iar în mâna liberă ținea un buchet de crizanteme.

Femeia s-a apropiat încet, fără să-și ia ochii de la el.

Radu s-a ridicat cu greu. Apoi s-a întors din nou spre piatra funerară.

„Mamă iubitoare a lui Matei.”

A privit din nou mașinuța roșie de lângă flori.

Femeia și-a coborât privirea.

Radu a simțit cum i se strânge pieptul.

— Oana nu avea niciun copil când am intrat la închisoare.

Și tocmai tăcerea aceea l-a speriat.

— Cu cine a avut copilul?

Femeia și-a ridicat ochii spre el.

Pentru câteva secunde, n-a mai auzit nici ploaia.

— Oana era însărcinată când ai fost arestat.

Radu a făcut un pas înapoi.

Dintr-odată, ultima lor întâlnire i-a revenit în minte cu o claritate dureroasă.

„Radu, trebuie să-ți spun ceva…”

„Dar trebuie să mă asculți!”

Nu știa că, în acea seară, Oana încercase să-i spună că urma să devină tată.

— De ce nu mi-a spus după? a întrebat el. Cinci ani… De ce nu mi-a spus nimeni?

Mama Oanei a deschis geanta și a scos un plic vechi.

Pe plic era scris numele lui.

Radu l-ar fi recunoscut dintre o mie.

— Asta este doar una dintre ele, a spus femeia. Ți-a trimis scrisori. La început aproape în fiecare lună.

— Atunci de ce s-a oprit?

— Pentru că unele s-au întors. Iar după un timp, Oana a început să creadă că poate nu vrei să-i răspunzi.

Radu a strâns plicul în mână.

— Eu nici măcar nu știam că există!

— Știu. Am aflat prea târziu că lucrurile nu fuseseră așa cum crezuse ea.

Fiul lui făcuse primul pas fără el. Spusese primul cuvânt fără el. Avusese febră, aniversări, poate prima zi de grădiniță.

Iar el nu știuse nici măcar că exista.

Femeia n-a apucat să răspundă.

Un băiețel de aproximativ cinci ani venea spre ei sub o umbrelă albastră, ținut de mână de un bărbat.

Copilul s-a apropiat de mormânt și s-a oprit când l-a văzut pe străin.

Radu nu și-a putut lua ochii de la el.

Nu era o copie perfectă a lui, cum se spune în povești. Avea trăsăturile Oanei, mai ales forma feței și zâmbetul ei.

Dar ceva în privirea copilului i-a fost tulburător de familiar.

Băiețelul s-a uitat la florile de lângă mormânt.

A ridicat-o din noroi și a șters-o cu mâneca.

Radu îl privea fără să poată spune nimic.

— Matei, vino puțin, a spus bunica.

Femeia și-a dus mâna la gură pentru o clipă.

— Îl cheamă Radu. A fost… un om foarte important pentru mama ta.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

Bărbatul care venise cu Matei s-a apropiat și i-a întins mâna.

Radu îl recunoscu cu greu. Cu ani în urmă fusese aproape un puști.

— Nu, a răspuns Andrei. Oana n-a vrut să-i spunem doar o poveste despre un tată pe care nu-l cunoscuse. A spus că, dacă te întorci, va trebui să decizi tu ce fel de om vrei să fii pentru el.

Ar fi vrut să-l ia în brațe.

Pentru Matei, el era doar un străin într-un cimitir.

— Oana știa că e bolnavă? a întrebat încet.

— Da. Și înainte să moară a lăsat ceva pentru tine.

În aceeași seară, Radu a intrat pentru prima dată după cinci ani în apartamentul Oanei.

Aproape nimic nu fusese schimbat.

Pe un raft se aflau fotografii cu Matei: nou-născut, la un an, la doi ani, lângă un brad de Crăciun, cu un tort în față.

O viață întreagă pe care Radu o ratase.

Mama Oanei i-a pus înainte o cutie.

Înăuntru erau scrisorile.

Brățara de la maternitate.

— Pe acesta a spus să ți-l dau numai dacă te întorci și vrei să-l cunoști pe Matei.

Radu a conectat stickul la laptop.

Imaginea a apărut după câteva secunde.

Era vizibil slăbită și purta o eșarfă pe cap, dar când a privit spre cameră, Radu a recunoscut imediat zâmbetul acela.

El și-a dus palma la gură.

— Dacă te uiți la asta, înseamnă că te-ai întors.

— Și probabil ai aflat deja despre Matei.

— Am vrut să-ți spun în seara aceea. După ce ai plecat, ți-am scris. Mult timp am crezut că tăcerea ta era alegerea ta. Abia mai târziu am început să înțeleg că poate scrisorile mele nu ajunseseră niciodată unde trebuiau.

Oana și-a șters o lacrimă.

— Am fost furioasă pe tine. Apoi am fost furioasă pe mine. Dar Matei n-are nicio vină pentru anii pe care noi i-am pierdut.

Din afara cadrului s-a auzit râsul unui copil.

— Nu știu ce om vei fi când vei ieși. Dar dacă vei vrea să faci parte din viața lui, te rog un singur lucru: nu-i spune că ești tatăl lui și apoi aștepta să te iubească.

— Lasă-l să te cunoască. Fii acolo. Ține-te de cuvânt. Și lasă-l pe el să decidă când vei deveni tatăl lui cu adevărat.

Radu a rămas mult timp în fața ecranului.

A doua zi nu s-a dus la Matei.

Mai întâi și-a găsit o cameră de închiriat. Apoi un loc de muncă într-un atelier auto.

Nu voia să intre în viața copilului cu promisiuni.

Voia să intre cu ceva ce nu mai avusese de mult: stabilitate.

După câteva săptămâni, Andrei l-a sunat.

— Mergem cu Matei în parc sâmbătă. Dacă vrei, poți veni.

Radu a ajuns cu douăzeci de minute mai devreme.

Când Matei l-a văzut, l-a recunoscut.